17-11-2000

 

Mihail Eminescu

 (1850 - 1889)

 

   LUCEAFĂRUL

 

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lîngă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.

 


Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mînă un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

 

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric. -

Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată !

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine. -

Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

 

 


În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pînditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t de-ţi vezi de treabă. -

Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeauna,
Să rîzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele laţul,
Cînd ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămîi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

 

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni ?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Să-ţi dau înţelepciune ?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare ?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie ?
Ţi-aş da pămîntul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămîntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori ?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

 


În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurînd din apă

Şi împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub şirul lung de mîndri tei
Şedeau doi tineri singuri: -

O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentîi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gît i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gînd,
Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul varpetrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

1883, aprilie

 

 

HYPÉRION

 

(A ESTRELA DA MANHÃ)

  

Era uma vez, como nas lendas,

Era uma vez, outrora,

Uma lindíssima donzela

De estirpe imperial,

 

Única filha de seus pais

E sempre bela em tudo,

Como é a Virgem entre os santos

E a lua entre as estrelas.

 

Por entre as sombras do palácio

Seus passos encaminha

Para a janela onde, num canto,

Hypérion a espera.

 

E vê o Astro a elevar-se,

Fulgente, sobre o mar,

Pelos atalhos movediços

Guiando os negros barcos.

 

Dias e dias o contempla

— Assim nasce o desejo —

E ele também, de tanto a ver,

Por ela se apaixona.

 

Nas mãos apoia a sua fronte

A jovem, sonhadora,

Sentindo encher-se-lhe de enlevo

O coração e a alma.

 

Como ele refulge ardentemente

Sobre o castelo negro,

Todas as noites, quando ela

Ingénua lhe aparece!

 

                     *

 

E deslizando pelo quarto

Hypérion a persegue,

Com sua fria luz tecendo

Uma radiosa teia,

 

Quando no leito se reclina,

Antes de adormecer,

Roça-lhe o Astro as mãos cruzadas

E as pálpebras suaves.

 

Do espelho, em feixe luminoso,

Todo o seu corpo inunda,

Ainda que ela volte o rosto

E os grandes olhos feche.

 

Enquanto o olha, sorridente,

No espelho treme Hypérion,

Que a segue até no próprio sono,

Para prender-lhe a alma.

 

Ela suplica-lhe no sonho,

Gemendo fundamente:

— “Terno Senhor da minha noite,

Porque não vens? Oh, vem!

 

Desce até mim, Astro suave,

Desliza por um raio,

Vem inundar-me o pensamento,

Iluminar-me a vida!”

 

Tremeluzindo, o Astro ouve-a

E com mais força brilha;

Como um relâmpago se lança,

E afunda-se no mar;

 

Então, a onda em que ele caiu

Em círculos se espraia,

E da ignota profundeza

Um lindo jovem surge.

 

Passa, ligeiro, o limiar

Do quadro da janela,

Na mão erguendo altivo ceptro

De limos coroado.

 

Dir-se-ia um jovem Voivoda, *

Com seus cabelos de ouro

E um véu azul atado em laço

Sobre os desnudos ombros.

 

O seu diáfano semblante

Ë alvo como a cera —

Belo cadáver de olhos vivos

Centelhas radiando.

 

-“Da minha esfera vim, a custo,

Ouvindo o teu apelo.

O céu é meu sublime pai

E o mar é minha mãe.

 

Para poder aqui entrar

E ver-te mais de perto,

Baixei, sereno, do azul

E ressurgi das águas.

 

O ser amado, vem comigo,

Ao mundo renuncia;

Eu sou o Astro das alturas

Sê tu a minha noiva.

 

Lá, nos meus paços de coral,

Serás, por muitos séculos,

Aquela a quem o mundo oceânico

Terá de obedecer”.

 

—“És belo, como só nos sonhos

Os anjos aparecem,

Mas p’lo caminho que me apontas

Jamais te seguirei:

 

Tens de estrangeiro a fala e o porte,

Refulges, sem viver;

Ora eu sou viva, tu és morto,

E gelam-me os tens olhos”.

 

                     *       

 

Passados foram breves dias

E já de novo Hypérion

De noite vem, para tocá-la

Com seus serenos raios.

 

Mas a donzela, em pleno sono,

Decerto o evocou,

O peito arfando, com saudade

Do Príncipe das vagas:

 

—“Desce até mim, Astro suave,

Desliza por um raio,

Vem inundar-me o pensamento,

Iluminar-me a vida!»

 

Assim Hypérion a escutou,

De mágoa se extinguiu,

E o céu então põe-se a girar

Onde ele desaparece.

 

No ar se espalham rubras chamas

Cobrindo o mundo inteiro

E do profundo caos se eleva

Fascinadora imagem;

 

Nas negras tranças, uma coroa

Parece arder em brasa,

Enquanto paira, suavemente,

Banhado pelo sol.

 

Do escuro manto se destacam

Os seus marmóreos braços;

Vem muito triste e pensativo

E é pálido o seu rosto;

 

Porém os olhos assombrosos

intensamente brilham,

Como paixões insaciáveis

E túmidas de trevas.

 

—"Da minha esfera vim, a custo,

Para escutar-te, ainda;

O sol é meu sublime pai

E a noite é minha mãe.

 

O ser amado, vem comigo,

Ao mundo renuncia;

Eu sou o Astro das alturas,

Sê tu a minha noiva.

 

Oh, vem, que os teus cabelos louros

De estrelas cingirei,

E surgirás, lá nos meus céus,

Mais linda do que elas».

 

— “És belo, como só nos sonhos

Um demo se revela,

Mas p’lo caminho que me apontas

Jamais te seguirei!

 

Sofrem, pio teu cruel amor,

As fibras do meu peito,

E doem-me esses olhos graves,

Pois temi olhar me queima».

 

 - “Mas como queres que te apareça?

Então não compreendes

Que o meu destino é ser eterno

E o teu é ser mortal?»

 

 - “Por mim, não sou de falas raras,

Nem sei como exprimir-me —

Embora te ouça claramente,

Não posso perceber-te;

 

Mas se pretendes que de amor

Por ti fique perdida,

Da tua esfera desce à terra

E sê mortal, corno eu.»

 

— “Só por um beijo, ousas pedir-me

A imortalidade?

Então, verás como é profundo

O meu amor por ti;

 

Sim, do pecado hei-de nascer,

Sujeito a outra lei:

Da eternidade a que estou preso, —

Desejo ser liberto!”

 

Assim se foi... assim partiu,

Por mor duma donzela

E, das alturas desprendido,

Sumiu-se por uns tempos.

 

                   *

 

Mas entretanto, Catalino,

Um pagem espertalhão

Que enche de vinho, nos festins,

As taças dos convivas

 

E que segura, passo a passo,

O manto imperial,

Filho das ervas e sem lar,

Mas de olhos atrevidos,

 

Com suas faces tão coradas

Como papoulas frescas,

Furtivamente vai espiando

A jovem Catalina.

 

“…Mas que bonita se tornou

E airosa, benza-a Deus!

Ah, Catalino, ou hoje ou nunca

Tens de tentar a sorte!»

 

E levemente a enlaçou

De súbito, num canto.

-“Que queres de mim, á Catalino?

Deixa-me, vai-te embora!»

 

—     »Que quero? Apenas que não estejas

Sempre tão pensativa,

E que antes rias e me dês

Um beijo, só um beijo.»

 

—“Nem sei sequer o que me pedes,

Deixa-me em paz e vai-te:

Oh, por Hypérion é que eu sofro

Esta mortal saudade!»

 

— »Se tu não sabes, eu ensino-te

O bê-á-bá do amor;

Basta que em vez de te zangares,

Te portes docilmente;

 

Como no bosque estende a rede

O caçador às aves,

Quando os meus braços te estender,

Tu, com os teus, enlaça-me;

 

Conserva imóveis os teus olhos

Sempre que os meus os fitem...

E se te erguer pela cintura,

Levanta os calcanhares;

 

Quando eu baixar a minha cara,

O teu rosto soergue,

Para que assim possamos ver-nos

Eterna e docemente.

 

E se quiseres ficar sabendo

De todo, o que é o amor,

Sempre que eu beije a tua boca,

Beija também a minha.»

 

Ela escutava o adolescente,

Confusa e distraída,

E, gentilmente ora o repele,

Ora o deixa abraçá-la,

 

E diz-lhe, baixo: — “De criança

Assim te conhecia:

Um leviano palrador,

Comigo parecido...

 

Porém, um astro que surgiu

Do mudo esquecimento

Dá infinitos horizontes

À solidão dos mares;

 

Às escondidas, baixo os olhos

De pranto marejados,

Sempre que as vagas se encaminham

Para o meu bem-amado

 

Que brilha com ardente amor

Para que eu sofra menos,

Mas vai subindo, vai subindo

Até onde eu não chegue.

 

Mergulha, triste, nesse mundo

Que a ambos nos separa...

Eu sempre o amarei, e sempre

Ele ficará longínquo...

 

Por isso é que, sendo os meus dias

Desertos como estepes,

As noites têm um santo encanto

Que eu já não compreendo.”

 

-“Uma criança, é que tu és...

Vamos por esse mundo,

Até que percam nosso rasto

E o nosso nome esqueçam;

 

Ambos sensatos vamos ser,

Alegres e felizes;

Não mais dos teus te lembrarás,

Nem sonharás com astros.»

 

                   *

 

Partiu Hypérion. Cresciam

No céu as suas asas;

Milénios se desenrolavam

Em rápidos instantes.

 

Entre dois céus de estrelas rútilas

Hypérion refulgia,

Como um intérmino relâmpago

Errando através delas.

 

E dos abismos desse caos

À sua volta via,

Como na génese do mundo,

Luzes sem fim brotarem

 

E nelas, como que envolvido

Por fluidos oceanos

Saudoso, evola-se até onde

Tudo perece, tudo;

 

Onde não há nenhum limite,

Nem olhos para ver,

E onde em vão se esforça o Tempo

Para nascer do vácuo.

 

Mais nada existe e, no entanto,

Ardente sede o absorve,

Profundo abismo semelhante

Ao cego esquecimento.

 

-“Senhor, liberta-me do peso

Da negra eternidade,

E para sempre sê louvado

No Universo inteiro;

 

Por todo o preço me concede

Outro destino, Pai,

Já que Tu és fonte de vidas

E doador de morte;

 

A minha auréola de imortal

E o fogo dos meus olhos

Retira-mos, e dá-me em troca

De amor uma só hora...

 

Do caos, Senhor,  é que eu brotei

E voltaria ao caos...

Foi do repouso que nasci,

Anseio por repouso.»

 

»Hypérion, que dos abismos

Com todo um mundo irrompes,

Não peças graças nem milagres

Que não têm rosto e nome;

 

Pretendes ser igual aos homens,

Com eles irmanar-te?...

Mas vê, que se morressem todos,

Mais homens nasceriam.

 

Eles contam só com as estrelas

Propícias ou adversas;

E a nós, sem tempo nem lugar,

É-nos alheia a morte.

 

Do imo do eterno ontem

Nasce o hoje mortal;

E quando um sol no céu se extingue,

Acende-se outro sol;

 

Parece erguer-se para sempre,

Mas já o fim o espreita,

Pois tudo nasce para a morte

E morre para a vida.

 

Só tu, Hypérion, permaneces,

Aonde quer que desças...

Tu és a forma inicial,

És o milagre eterno.

 

E por quem hás-de tu morrer?

Dirige o teu olhar

A esse pobre Globo errante

E vê o que te espera.”

 

                 *

 

Ao seu lugar no firmamento

Hypérion regressou,

E tão sereno como dantes

Difunde a sua luz.

 

…É o crepúsculo da tarde,

A noite vai cair;

A lua surge, e à flor das águas

Tremula brandamente,

 

Banhando com o) seu fulgor

O bosque e as suas áleas,

Onde, sentados sob as tílias,

Dois jovens se namoram:

 

-“Oh, deixa, querida, que eu recline

A fronte no teu seio,

Sob este doce e brando olhar

De brilho incomparável.

 

Com sua luz, mágica e fria,

Meu pensamento invade;

Vem acalmar a negra noite

Desta paixão ardente

 

E fica sempre junto a mim

Para que eu sofra menos,

Tu, que és o meu primeiro amor

E o sonho derradeiro.”

 

Do alto, Hypérion contemplava

Seus rostos enlevados;

Assim que o jovem lhe tocou,

Ela o prendeu nos braços...

 

No ar rescendem flores argênteas

Que em leve chuva caem

Sobre as cabeças juvenis

De longas tranças louras.

 

Ela, porém, no seu enlevo,

Os olhos levantou

E, vendo Hypérion, meigamente,

Confessa os seus desejos:

 

—“Desce até mim, Astro suave,

Desliza por um raio,

Vem inundar-me o pensamento,

Iluminar-me a vida!»

             

Ele, como outrora, tremeluz

Nos bosques e colinas,

Guiando sempre as solidões

Das vagas movediças;

 

Na pequenez do vosso mundo

Vivei, sede felizes! —

Eu ficarei na minha esfera

Eternamente frio.”

 

Mas já não tomba, como dantes,

Do alto, sobre os mares:

—“Rosto de argila, que te importa

Que seja eu, ou outro?

 

Na pequenez do vosso mundo

Vivei, sede felizes! –

Eu ficarei na minha esfera

Eternamente frio.”

 

 

 

    HYPÉRION - Nesta obra-prima da poesia romena - poema da solidão do Génio e da sua inaptidão para viver o dia a dia - o nome de Hypérion não designa Titan, o pai do Sol, nem o próprio Sol, mas o Astro em geral; alterna, no original romeno, com o nome de Luceafăr, que quer dizer "Estrela da Manhã". Eminescu deve ter conhecido o romance Hypérion. de Hölderlin (1770-1843), no qual o artista, como Hypérion, supera a dor e a própria miséria . A génese do poema é indicada pelo próprio poeta num dos seus manuscritos (vide Perpessicius, op. cit., II, pág. 403): "Na descrição duma viagem aos países romenos,  o alemão K. conta a história da Estrela da Manhã.  Este é o assunto. Dei-lhe o significado alegórico de que, se o Génio não conhece a morte e se o  seu nome escapa à noite do esquecimento, por outro lado, cá na terra, nem é capaz de tornar alguém feliz, nem de o ser ele próprio. Ele não tem morte, nem tão pouco sorte. Pareceu-me que o destino do Astro, tal como vem no conto, é muito parecido com o do Génio cá na terra, e (por isso) dei-lhe um significado alegórico". O autor alemão é o viajante Ricardo Kunisch, e o livro intitula-se "Bukarest und Stambul: Skizzen und Ungarn, Rumänien und der Türkei", Berlin, 1861; o conto de fadas recolhido por Kunisch na Roménia foi por ele intitulado "Das Mädchen im goldenen Garten" e foi depois versificado por Eminescu em "A rapariga do jardim de oiro" que constitui, portanto, a primeira versão do poema Estrela da Manhã - Ver também Introd. (ao livro), pág. 29-32. (NOTA DO TRADUTOR).

* Príncipe.

 

 

 

G L O S S A 

 

Vreme trece, vreme vine, 
Toate 's vechi si nouă toate; 
Ce e rău si ce e bine 
Tu te'ntreabă si socoate; 
Nu spera si nu ai teamă, 
Ce e val ca valul trece; 
De te'ndeamnă, de te cheamă 
Tu rămîi la toate rece. 

 

Multe trec pe dinainte. 
In auz ne sună multe. 
Cine tine toate minte 
Si ar sta să le asculte? 
Tu asează-te deoparte. 
Regăsindu-te pe tine, 
Când cu zgomote desarte 
Vreme trece, vreme vine. 

 

Nici încline a ei limbă 
Recea cumpăn-a gândirii 
Inspre clipa ce se schimbă 
Pentru masca fericirii, 
Ce din moartea ei se naste 
Si o clipă tine poate; 
Pentru cine o cunoaste 
Toate-s vechi si nouă toate. 

 

Privitor ca la teatru 
Tu în lume să te-nchipui; 
Joace unul si pe patru 
Totusi tu ghici-vei chipu-i, 
Si de plânge, de se ceartă, 
Tu în colt petreci în tine 
Si'ntelegi din a lor artă 
Ce e rău si ce e bine. 

 

Viitorul si trecutul 
Sunt a filei două fete, 
Vede'n capăt începutul 
Cine stie să le-nvete; 
Tot ce-a fost ori o să fie 
In prezent le-avem pe toate, 
Dar de-a lor zadarnicie 

Te întreabă si socoate. 

 

Căci acelorasi mijloace 
Se supun câte există. 
Si de mii de ani încoace 
Lumea-i veselă si tristă; 
Alte măsti, aceeasi piesă, 
Alte guri, aceeasi gamă, 
Amăgit atât de-adese 
Nu spera si nu ai teamă.

 

Nu spera când vezi miseii 
La izbândă făcând punte, 
Te-or întrece nătărăii, 
De ai fi cu stea în frunte; 
Teamă n'ai, căta-vor iarăsi 
Intre dânsii să se plece, 
Nu te prinde lor tovarăs; 
Ce e val, ca valul trece. 

 

Cu un cântec de sirenă 
Lumea'ntinde lucii mreje 
Ca să schimbe actorii'n scenă. 
Te momeste în vârteje; 
Tu pe-alături te strecoară, 
Nu băga nici chiar de seamă, 
Din cărarea ta afară 
De te'ndeamnă, de te chiamă. 

 

De te-ating, să feri în laturi, 
De hulesc, să taci din gură; 
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, 
Dacă stii a lor masură; 
Zică toti ce vor să zică. 
Treacă'n lume cine-o trece; 
Ca să nu'ndrăgesti nimica, 
Tu rămâi la toate rece. 

 

Tu rămâi la toate rece, 
De te'ndeamnă, de te cheamă; 
Ce e val, ca valul trece, 
Nu spera si nu ai teamă; 
Tu întreabă si socoate 
Ce e rău si ce e bine; 
Toate-s vechi si nouă toate; 
Vreme trece, vreme vine.

 

 

 

Glosa

 

Tempo passa, tempo vem,

Tudo é velho e novo é tudo;

Sobre o mal e sobre o bem,

Interroga-te e medita;

Nada esperes, nem receies;

Se te incitam, se te chamam,

Insensível fica a tudo.

 

Muita coisa ante nós passa,

Nós ouvimos muita coisa;

Quem se lembra disso tudo

E a escutá-lo ficaria?...

Tu, recolhe-te a um canto,

Encontrando-te a ti próprio,

Quando, com ruídos vãos,

Tempo passa, tempo vem.

 

Nem se incline a fria agulha

Da balança do pensar

Para o instante que se muda

Em ventura mascarada,

Que da própria morte nasce

E talvez se esvai num ápice;

Para aquele que a conhece,

Tudo é velho e novo é tudo.

 

Como espectador no teatro,

Imagina-te no mundo:

Mesmo que um faça de quatro,

O seu rosto reconheces;

Se discutem ou se choram,

Tu disfruta-os do teu canto,

Dessas manhas reflectindo

Sobre o mal e sobre o bem.

 

O futuro e o passado

São da folha as duas páginas;

Vê o fim desde o princípio

Quem aprende a conhecê-los;

O que foi e o que será

No presente possuímos;

Mas quanto à sua vaidade,

Interroga-te e medita.

 

Porque tudo quanto existe

Se submete às mesmas leis;

E há milénios e milénios

É o mundo alegre e triste;

Outras máscaras e bocas –

Mesma peça e mesma voz.

Tantas vezes enganado,

Nada esperes, nem receies.

 

Nada esperes, vendo os míseros

Pelo êxito a lutarem;

Perderás com esses tolos,

Apesar do teu engenho.

Não receies, pois entre eles

Tentarão prejudicar-se.

Não procures acompanhá-los:

Como as ondas, passa a onda.

 

Com um canto de sereia

Lança o mundo as suas redes;

Quando muda actores em cena

Larga nuvens de poeira;

Tu, então, passa de lado,

Nem sequer dês atenção;

Não desvies o teu caminho

Se te incitam, se te chamam.

 

Se te mexem, tu afasta-te,

Se difamam, nada digas;

De que serve o teu conselho,

Se bem sabes quanto valem?

Digam eles o que disserem,

Passe quem passar no mundo,

Para não gostares de nada,

Insensível fica a tudo.

 

Insensível fica a tudo,

Se te incitam, se te chamam,

Como as ondas, passa a onda,

Nada esperes nem receies.

Interroga-te e medita

Sobre o mal e sobre o bem.

Tudo é velho e novo é tudo,

Tempo passa, tempo vem.

 

 

  De: Mihail Eminescu, Poesias, Poezii, Selecção, Tradução, Prefácio e Notas de Victor Buescu, Colaboração de Carlos Queiroz, com um ensaio de Mircea Eliade, Editorial Fernandes, Lisboa, 1950